Am început în Secția I în dimineața următoare. Peste hainele mele trebuia să port un halat alb și mă simțeam ridicol în chestia aia. Secția era destinată copiilor și toți erau destul de politicoși, bieții de ei. Împreună cu mine era o asistentă drăguță, lituaniană, dar care vorbea bine engleză. Poate o să-mi placă puțin locul ăsta, nu știu, dar mă îndoiesc. E ca naiba rău să lucrezi cu femeile.
Am fost desemnat “șef la frecat podele”, (după cum zicea Paddy Ryan în Renmore[1]) și în doi timpi și trei mișcări podeaua strălucea ca nouă. Femeile păreau oarecum surprinse văzând cât sunt de priceput. Habar n-aveau ele că prestasem aceeași muncă în armată[2]. Majoritatea fetelor de aici sunt irlandeze, însă foarte puțin galice – cel puțin majoritatea văzută de mine. Doamne-ajută-le pe femeile acelea din Conemara[3]! Nu-ți lua prea mult să le cunoști, la un dans sau o chermeză; însă în gașca asta de irlandezi mă simt mai străin decât printre străini.
Am scris o scrisoare bătrânei de acasă apoi am ieșit cu Tommy Power din Waterford[4], un băiat care lucrează aici. Am mers la Royal Oak[5] (toate barurile au un nume al lor, deosebit) și am băut câteva halbe. O sticlă de Guinness[6] costă un penny sau doi (în comparație cu 7 penny cât costă acasă) și are un gust amărui plăcut. Nu auzi pe la ăștia vorbindu-se de bere porter[7] la halbă, însă irlandezii beau multă bere stout[8] și mild[9]- un amestec dulceag pe care-l aseamănă ei cu berea porter.
Aerul e foarte sănătos prin părțile astea. Iar asistenta care lucrează cu mine e o femeie adorabilă. Mi-am petrecut cam toată ziua pălăvrăgind cu ea, despre limba vorbită de ea, despre cea vorbită de mine și despre cât de asemănătoare erau multe dintre cuvintele noastre.
Din păcate, din ce am observat până acum, fetele irlandeze nu-s nici pe departe “străine” aici, cel puțin nu în comportament, maniere și alte aspecte de genul ăsta. Râsul lor enervant te zgârie pe urechi la cantină și folosesc cu mare lejeritate cele mai revoltătoare expresii englezești, precum: “ai belit-o, prietene!” sau “Isuse!”. Pentru un irlandez e degradant să imite un englez sau altceva. Până la paștele cailor să stau aici și tot nu-mi voi însuși vreuna din expresiile astea dezagreabile.
M-am dus la Liturghie apoi am mers încet spre casă. La naiba cu locul ăsta gol. Urât, rău și cum o mai fi, dar tot mai bine e-n Kilkenny[10]!
Azi mi se făcuse silă de mine însumi, căci mi-am amintit de timpul petrecut în armată, în Renmore. Da, poate că aici câștig destul de bine dar după ce mi se opresc banii pe chirie mai rămân cu vreo patru lire în buzunar. Și, după cum îmi spunea o minte luminată din Waterford, săptămâna asta îmi voi vedea banii pentru doar două zile de muncă, pentru că de obicei te lasă să aștepți o săptămână până te saturi și pleci.
După-amiază m-am dus până la Biroul Național de Asigurări să îmi iau cartela de rații, cartea de identitate și asigurarea. În țara asta toată lumea trebuie să le aibă și aș putea spune că și-un pas dacă faci te află autoritățile. Se purtau extraordinar de frumos la Birou, nu doar drăguț ca în Irlanda, și mi-am terminat treaba acolo destul de repede. Apoi m-am plimbat puțin prin oraș și am rămas surprins de cât sunt oamenii de înalți aici. Mereu am crezut că englezii sunt scunzi dar pare-se că prin locurile astea sunt foarte înalți și nici n-ai crede că multă vreme nici n-au prea avut ce mânca.
Aveam o poftă nebună de niște dulciuri dar nu mi le puteam cumpăra pentru că nu aveam tichete. M-am dus la un magazin din cele mari și mi-am luat un ceai. M-am gândit îndelung la colegii mei din armată: Ward, Campionul Colum și fiul lui Michael Saile – la majoritatea. Acum sunt toți împrăștiați prin țara asta, dar Dumnezeu știe exact pe unde.
Mâine e sărbătoarea de Sf. Patrick[11] și irlandezii discută în vervă despre asta.
6
Duminică dimineață m-am trezit foarte devreme pentru prima Liturghie, întrucât urma să lucrez până la ora 1. Asta e cel mai rău, că trebuie mereu să lucrezi în mai multe schimburi. De la 1 la 5 am fost liber și mi-am petrecut după-amiaza scriind câteva scrisori pentru cei de acasă.
Se vorbesc atâtea limbi aici - mai rău ca în Turnul Babel[12]. Auzi peste tot italiană, ucraineană, germană și lituaniană, dar vai! nicio vorbă în irlandeză. Musai să-l învăț câteva cuvinte pe tartorul de Nicholas; n-a trecut așa mult timp de când a terminat școala deci n-ar trebui să-i fie prea greu să-și amintească. Nici n-ar fi ajuns aici dacă n-ar fi soră-sa asistentă la spital - ea l-a adus din Irlanda, ca să nu-i rupă de tot inima maică-sii. Acasă au o fermă, dar de când le-a murit tatăl, Nicholas a scăpat de sub control. În curând va fi expediat la New York; bine-ar fi chiar mâine!
E un băiat solid și tare ca piatra deși n-are nici 18 ani împliniți. S-a tot ținut de capul meu pentru că toți bărbații cu care lucrăm sunt fie democrați[13] fie englezi iar Nick nu-i suportă defel. El se autoproclamă irlandez autentic de primă clasă și crede că dovada supremă este ciorovăiala lui permanentă cu englezii și străinii. Soră-sa a venit la mine de dimineață ca să mă roage să-l iau sub aripa mea, pentru că aș fi un exemplu bun pentru el. Mai curând o să-l iau de gât dacă nu mă lasă un pic în pace!
Dar ca să mă întorc la chesiunea limbilor, străinii de-aici le înțeleg de minune. Cu excepția italienilor, fiecare grup național știe cam 4 limbi. De exemplu, ucrainenii vorbesc germană, polonă și un pic de lituaniană; germanii și polonezii la fel. Cam zece italieni sunt prin zonă și vorbesc doar italiană dar asta probabil pentru că nu au fost niciodată nevoiți să plece din țara lor ca ceilalți. Toți sunt din Napoli, cu excepția unei femei, și sunt cântăreți desăvârșiți. Trăiesc ca să cânte și sunt vii și viguroși ca nimeni alții.
Femeia asta din nordul Italiei n-are nicio treabă cu ei și spune că în țară sunt murdari și puturoși. Pe-aici nu s-ar zice și mai și formează o gașcă veselă și plină de viață. Lucrează ca menajere tocmai pentru că nu prea știu engleză. O parte din restul străinilor lucrează ca infirmieri la spital, sau ca asistente medicale; englezii și irlandezii au cele mai bune slujbe. De exemplu, asistenta șefă este englezoaică de origine irlandeză; asistenta secundă și jumătate din surori sunt irlandeze.
Încă mai aveam restul de bani de ieri, de la Clubul irlandez, 18 penny, așa că m-am dus iar și am ajuns cu o oră înainte de final. Era acolo o gașcă de fete drăguțe; și cu cine altcineva era să mă întâlnesc dacă nu cu prietenul meu Stephen O’Toole, (Steve Darby) din Spiddal[14]. Am petrecut cel puțin o oră și jumătate vorbind despre Spiddal și despre dansurile grozave care se țineau acolo pe vremea noastră. Doi băieți s-au tachinat pe hol toată noaptea și, când s-a terminat cu dansul, l-au rugat pe preot să le dea mănușile de box și să o facă pe arbitrul cu ei. Când toate femeile au dispărut, ușile au fost încuiate iar noi ne-am adunat să vedem bătaia. Și-au petrecut jumătate de oră dându-și târcoale, căzând și ridicându-se fără să se rănească, până când preotul i-a făcut pachet și i-a trimis acasă.
“Bătaie, cică”, a zis dezgustat, “bătaie de joc, mai degrabă”.
Și totuși mi s-a spus că multe bătăi zdravene au loc acolo sub auspiciile preotului. Părintele Galvin crede că orice neînțelegere apare între doi bărbați mai bine și-o rezolvă la Club decât în stradă unde ar da norodului exemplu rău. Stephen a mers cu mine o parte din drumul spre casă și am vorbit mult până ne-am despărțit. S-a mirat când a aflat că lucrez la spital și mi-a sugerat să plec de acolo pentru că aș câștiga dublu lucrând cu el ca muncitor. Poate chiar așa am să fac.
9
Nu i-ar durea să plătească ziua de muncă cu două lire. Ar câștiga bine-mersi de pe urma ta. Și zău ! că de muncă este, nu glumă. Mike Ned și cu mine ne-am petrecut toată ziua în șanțuri , și nu prea am avut timp de meditat. Să știți, totuși, că nu e nici picior de englez pe lângă noi, toți sunt de-ai noștri. Majoritatea băieților sunt din Rosmuc și Carraroe[15], și doar vreo trei din gașca noastră vorbesc engleza, dintre care unul este leton. Ca pe vremuri, când eram în batalionul 1 și nu auzeai altceva decât irlandeză peste tot. Bărbații sunt duri și muncesc din greu, dar sunt băieți de treabă. Pe unii dintre ei îi știu de mai demult.
Acum suntem în drumul principal dar conducta trece și prin grădini și ferme. Am auzit că n-o să lucrăm nici două zile la rând în același loc. Azi puteai fi aici iar mâine la kilometri distanță, depindea de cum i se cășuna lui Pat să te pună – sau de cum era efectiv nevoie. Azi n-a prea vorbit cu noi dar uneori mi se pare că mă măsoară cu privirea de sub cozorocul chipiului. Ei bine, n-are decât! Cum sunt, sunt și basta.
M-am prăpădit de râs văzându-l pe colegu’ din Cork[16] care lucra cu noi la umplerea șanțurilor. Bietul de el, s-a bucurat teribil să poată vorbi engleza cu cineva – cu irlandeza n-avusese deloc succes de când a început să lucreze aici. Era unul dintre cei mai vorbăreți dintre bărbații pe care i-am cunoscut – pe lângă cei câțiva care stau cu mâna întinsă în Hyde Park Corner[17]. Și ce discurs dubios mi-a ținut! Culmea e că a crezut fiecare cuvințel pe care l-a zis. Puține lucruri îl supărau mai tare ca irlandezii de-aici care-și pierdeau credința. Fiica lui frate-su era în Londra, dacă povestea lui era adevărată:
„Iaca, băiete. Am sunat-o de curând să-i amintesc ce îndatoriri are și ea a râs de mine. Tocmai ieșea din baie. “Uite la tine”, zic eu, “spălată, cu părul ud, umblând de colo-colo, lepădându-te de cele sfinte”. Ce legătură era între un corp dușat și cele sfinte ...numai el știa!
A vorbit întruna toată ziua și, la sfârșit, Pat Croitorul și-a dat imediat seama că ținea oamenii din treabă. Mi-e teamă că va zbura repede de pe jobul ăsta. În sfârșit, Pat ne-a trimis pe amândoi la capătul terenului, foarte departe de ceilalți muncitori. Aveam o grămadă de treabă acolo cu săpatul șanțului, dar trântorul ăsta nu făcea altceva decât să stea sprijinit în lopata lui și să turuie vrute și nevrute.
“Ce părere ai despre englezi, băiete?”, a întrebat. I-am spus că nu i-aș putea răspunde la întrebarea asta așa, din senin, dar nu m-a lăsat să termin ce voiam să zic.
“Niște tirani și niște hoți, asta sunt, băiete. Ia ce-a făcut Cromwell[18] acolo, băiete.” “La naiba”, a zis, „ne-a alungat strămoșii de pe domeniile și din conacele lor și i-a trimis prin munți și mocirle și de aia suntem noi aici, acum, și salahorim pentru John Bull[19].
Voiam să-i zic că e o prostie să judece Irlanda de azi[20] prin prisma lucrurilor întâmplate acum 300 de ani, dar am lăsat-o ca el. Seara, când a venit camionul să ne ducă înapoi acasă, apare Pat ca să vadă ce-am făcut. Mă tem că mâine nu vom mai lucra împreună.
Mike Ned și cu mine am mers la film în seara asta.
„N-a avut nicio noimă filmul ăsta”, a spus, frecându-și mâinile în timp ce ieșeam. Culmea e că în timpul filmului a dormit dus.
Eram nehotărâți în dimineața asta – nu știam dacă să stăm acasă sau să mergem la muncă – pentru că afară turna cu găleata și nu părea c-o să se oprească. Ne-am suit până la urmă în camion (lucrarea e cam la 20 de km de oraș dar ploaia ne făcea ciuciulete până acolo). Ray O’Sullivan ne lua la mișto, comparându-ne cu niște navigatori pe furtună, hohotind când și când : “Rezistă, băiete, rezistă îți zic!”, și alte vorbe asemenea, de-ale barcagiilor din Conemara, de care habar n-aveam. Când am ajuns la capătul drumului, Pat ne aștepta și nu părea deloc în toane bune.
„N-avea niciun rost să veniți azi, băieți”. „Cineva a zis că s-ar putea să se îndrepte vremea.”
„Ei bine, faceți cum credeți”, a zis, “dar, ploaie-neploaie, dacă vă apucați de treabă vă țineți de ea până la finalul zilei.”
Rău ne-am mai gândit să nu stăm acasă în loc să ne udăm fleașcă dar măcar nu pierdeam banii pe ziua de muncă (fără primă de ploaie). Până la urmă am hotărât să lucrăm, așa că am început să săpăm, să degajăm pământul și să pregătim șanțul pentru țevi. Până la prânz eram toți uzi leorcă și prin urmare foarte prost dispuși.
După treaba asta mergem cu toții în Towcester[21] să bem un ceai ; suntem cu toții așa de dispersați încât așa e cel mai bine pentru noi. Nici n-am luat bine două guri de ceai, simțindu-ne deja mai în apele noastre, că ploaia a și început iar o răpăială zdravănă. În scurt timp a apărut Pat să ne ia de acolo, dar nimeni nu s-a clintit. Asta l-a cam enervat dar când toți i-am zis să ia o “pauză” s-a înfuriat de-a binelea. Totuși, unii dintre noi am reușit să-l înduplecăm până la urmă, și, pentru că era deja trecut de ora zece, majoritatea am plecat de la cafenea și ne-am dus la bar, unul câte unul.
Cei din familia Sullivan și Greallishes, Colm Croitorul, Paddy Walsh, Mike Ned și cu mine eram toți acolo și aveam tot timpul din lume la dispoziție. Când s-a dat stingerea, am luat fiecare câte șase sticle și ne-am mutat sus în casa lui Martin Connery. Martin e neam cu Sean iar nevastă-sa Maura ne-a oferit o primire călduroasă. Am rămas cu o mare satisfacție din ziua aia – toată casa plină de-alde noi și niciun cuvințel în engleză; doar spuma irlandezilor din Conemara. Am pus multe cântece: ‘Return, O My Darling,’ ‘My grief that I’m not a white duck’, ‘Rise up, gallant Sweeney’[22], și nici nu mai știu câte altele iar când Barney a apărut cu camionul ca să ne ducă acasă nu i-a fost ușor să ne scoată din casa lui Martin.
11
Tom Hopkins a început treaba aici în dimineața asta și e foarte calumea să am pe cineva ca el lângă mine la muncă. Ne aflam undeva sus, reparând găuri în peretele unui turn și ne era cam frig dar Tom mi-a ținut de cald cu vorbele și poveștile lui înțelepte despre oamenii din Cornamona[23].
Tipul din Dublin era sub noi pe schelă și, după un timp, a observat că eu și Tom vorbeam în irlandeză.
“Voi doi vorbiți irlandeză ?” a întrebat mirat. Am zis da. Și apoi:
“ Ascultați, băieți”, zice amicul nostru, „sunt aici doi străini care pălăvrăgesc într-o limbă ciudată.” Tom se pregătea să sară la puștiul ăsta dar l-am convins s-o lase baltă. Ar fi fost o pierdere de vreme să se pună cu unul ca el.
În timpul cinei, Reg Manley ne-a poreclit, pe mine și pe Tom Chang și Wong, dar asta era ceva inofesiv, doar se distra. A trebuit să ne reluăm treaba după cină și imediat ne-am încălzit.
13
În după-amiaza asta am stat un pic în vârful turnului de apă, privind cerul roșu dinspre vest. Mi s-a facut deodată dor de casă. M-am gândit la Galway și la Lough Corrib[24] și la cât de plăcut ar fi într-o seară de vară, la umbra bătrânului Castel Menlo[25]. Mi-a venit în minte și Salthill[26] pe timp de vară și parcă am auzit și glasurile de copii jucându-se la malul apei și hurducăitul autobuzului plin de oameni din Conemara. Gândul îmi hoinărea prin amintirile demult apuse, nu vedeam nimic în jurul meu, doar fizic eram acolo. Când m-a strigat Tom și mi-a spus că era timpul să mergem, eram deja sătul de toate.
Am fost la film la Coloseum[27] și am murit de oftică că n-am putut merge apoi să beau un pahar cu băieții; dar trebuia să țin de bani. Cinematograful era plin dar cu toți copiii ăia care alergau și se jucau pe-acolo mi-era imposibil să urmăresc filmul. Bietele ființe, toată distracția lor depinde de buzunarul părinților și unde mai pui că nu au la dispoziție decât weekend-ul pentru asta.
Incredibil cât de neglijenți sunt părinții aici, în Anglia. De obicei, când copiii se întorc de la școală, nu găsesc pe nimeni acasă pentru că ambii părinți sunt la muncă. Plozii trebuie să îmbuce ceva la repezeală, să le țină de foame până vine mama lor. Culmea e că nici măcar n-au nevoie să muncească atâta, dar râvnesc la luxuri inutile - televizoare și mobilă contemporană și alte asemenea – ca să nu mai zic cât cheltuie prin baruri și bodegi.
Și toate astea îi afectează pe copii; majoritatea copiilor din familiile din clasa muncitoare sunt lipsiți de bune maniere și disciplină și umblă de colo-colo murdari și ciufuliți. Dacă nu ar fi mesele de la școală, cred că ar fi și subnutriți. Mai grav este că întreaga țară are de suferit. Problema e, după părerea mea, că oamenii nu sunt obișnuiți cu banu’ și sunt bolnavi de lăcomie.
M-am oprit pe la cafenea în drum spre casă, pentru un ceai. Când am intrat în casă i-am auzit, în sufragerie, pe băieții întorși de la bar amuzându-se teribil. Dar m-am făcut nevăzut sus pe scări căci nimic nu-mi displace mai mult decât compania unora care-s beți turtă în timp ce eu sunt complet treaz.
[1]Renmore: o suburbie la est de Galway, Irlanda
[2] C.B. în En: « construction batallion” batalion militar desemnat în lucrările de construcții militare. Romanul este unul autobiografic și descrie în mare parte experiența autorului de muncitor irlandez necalificat în domeniul construcțiilor, în Anglia, după ce a servit în Armata Irlandeză până în 1951
[3] Conemara: regiune sălbatică și solitară la vest de Galway, Irlanda.
[4] County Waterford în En: comitatul Waterford din provincia Munster, sud-estul Irlandei; cel mai vechi port din țară
[5] Royal Oak: nume de bar tipic irlandez. Barurile irlandeze au de obicei numele proprietarului, al străzii pe care se află sau al unui simbol caracteristic lui
[6] Guinness: bere neagră irlandeză (dry stout), cea mai renumită bere irlandeză.
[7]Porter: sortiment de bere îndelung fermentată, apărut în Anglia în sec. XVIII. Denumirea vine de la primii consumatori fideli porters (cărăuși stradali sau portuari); de la rețeta originală de porter a pornit și berea Guinness
[8] Stout: sortiment de bere neagră îndelung fermentată
[9] Mild : sortiment de bere blondă, lejeră
[10] Kilkenny: oraș irlandez aflat în comitatul Kilkenny în SE Irlandei, orașul în care autorul a locuit împreună cu familia sa, de la vârsta de 4 ani
[11] Sărbătoarea de Sf. Patrick: în ro. Sf. Patriciu - sărbătoare care are loc pe 17 martie și care îl cinstește pe patronul Irlandei
[12] Turnul Babel: referire în capitolul 11 din Geneză, un turn imens unde Dumnezeu a făcut ca oamenii să vorbească mai multe limbi pentru a nu se mai înțelege între ei
[13] D.P. în En: democratic party: Partidul Democrat
[14] Spiddal: orășel aflat la vest de comitatul Galway, aflat pe malul golfului Galway
[15] Rosmuc și Carraroe: sate din regiunea Conemara, comitatul Galway, Irlanda
[16] Cork: al doilea cel mai mare oraș din Irlanda, provincia Munster, Irlanda
[17] Hyde Park Corner: partea de S-E a Hyde Park, Londra.
[18] Cromwell: Oliver Cromwell, lider militar și politic englez, care a invadat Irlanda în 1649 și după cucerirea ei în 1652 a interzis Catolicismul, a confiscat pământurile catolicilor și le-a dat protestanților scoțieni și englezi
[19] John Bull: personaj satiric, emblematic pentru Anglia, desenat de John Arbuthnot în 1712
[20] Irlanda de azi: Irlanda anilor 1950 când se petrece acțiunea romanului
[21] Towcester: oraș în comitatul Northamptonshire, regiunea East Midlands, Anglia
[22] Cântece tipic irlandeze
[23] Cornamona: oraș din comitatul Galway
[24] Lough Corrib: cel mai mare lac din Irlanda
[25] Castelul Menlo: castel aflat pe malul fluviului Corrib
[26] Salthill: zonă de plajă și agrement estival în orașul Galway
[27] Coloseum: sau London Coliseum/Coliseum Theatre cel mai mare loc de varietăți din Londra, deschis în 1904
THOSAIGH mé ar maidin ag obair in Aireagal I. B’éigean dom culaith bhán a chaitheamh os cionn mo chuid éadaí féin, agus d’airigh mé cinéal pleidhciúil san fheisteas céanna. Páistí uilig atá san Aireagal seo, agus tá siad lách múinte, na díthreabhaigh! Bhí banaltra dheas ag obair istigh san aireagal liom. Liotuánach í, ach tá Béarla maith aici. Níl a fhios agam go fóill an dtaitneoidh an áit seo liom, ach ní móide é. Is é díol an diabhal é bheith ag obair le mná.
Cuireadh mé i mbun an ‘luascán luaí’ (mar a thugadh Peadar Ó Riain air sa Rinn Mhór) agus ba ghearr go raibh an-snas ar an urlár agam. Rinne na mná an oiread iontais díom a bheith chomh maith á oibriú. Is beag a shíl siad gur iomaí lá a chaith mé in éadan an ruda chéanna nuair a bhínn ar C. B. san Arm. Cailíní Éireannacha is mó atá anseo, idir bhanaltraí agus eile, ach ní dream an-Ghaelach iad, an méid díobh a chonaic mise ar chuma ar bith. Céad slán do na cailíní deasa a bhí thiar i gConamara. Ba bheag an mhoill a bheadh ort ag déanamh teanntáis orthu istigh ag ceol nó damhsa; ach maidir leis an dream seo, airím níos coimhthíthí leo ná leis na coimhthígh iad féin.
Scríobh mé litir ghairid abhaile chuig an tseanlady, agus chuaigh mé amach in éindigh le Nioclás Wade as Co. Phort Láirge, lead óg atá ag obair anseo. Chuaigh muid síos sa Royal Oak (tá ainm ar chuile theach ósta anseo, dar ndóigh, gur ól muid cúpla deoch. Scilling is dhá phingin atá ar an mbuidéal Guinness anseo (seacht bpingne sa bhaile) agus tá blas goirt air. Níl caint ar bith ar phionta pórtair anseo, ach ólann na hÉireannaigh piontaí stout and mild, meascán milis a mheasas siad a bheith rud beag cosúil leis an bpionta pórtair.
Tá an t-aer an-fholláin thart anseo.
Níl baol ar bith nach álainn an bhean í siúd, an bhanaltra atá ag obair san áit chéanna liom. Chaith mé píosa mór den lá ag caint léi, ag cur síos ar theangacha is mar seo is mar siúd, agus meas tú nach mar a chéile cuid mhaith focal ina teanga siúd agus sa Ghaeilge.
Tá faitíos orm, ón méid a chonaic mé den áit seo fós, nach bhfuil na cailíní Éireannacha anseo in ann teacht i bhfoisceacht scread asail do na ‘coimhthígh’ maidir le hiompar, béasa agus mar sin. Tá faisiún gránna acu bheith ag sciotaíl gháirí istigh sa bhialann agus tá na seanráite suaracha sin a bhíos ag na Sasanaigh i mbarr a ngoib acu, leithéid “You’ve had it mate,’’ agus “Crikey”. Tá rud éigin suarach i dtaobh an Éireannaigh a bhíos ag déanamh aithrise ar an Sasanach agus ar dhreamanna eile. Feictear dom féin dá mbeinn sa tír seo go Lá Philib an Chleite nach dtógfainn aon bhlas den chanúint ghránna atá ag muintir na háite seo.
Chuaigh mé síos chuig an bPaidrín agus shiúil mé abhaile go mall réidh ina dhiaidh sin. Díleá ar an áit seo, níl tada ann! Is mó go mór atá i gCill Choinnigh, dá dhonacht é.
Bhí mé fíorbhréan díom féin inniu ar feadh tamaill ag smaoineamh ar an saol a bhíodh againn san Arm thiar ar an Rinn Mhór. Cér chás dá mbeadh pá fiúntach le fáil san áit seo, ach ní mórán le cois ceithre ghine a bheas agam nuair a bhainfear luach na dídine as an bpá. Bhí ceannín beag as Port Láirge á rá liom nach mbeidh le fáil agam an tseachtain seo ach pá dhá lá, go gcoinníonn siad seachtain siar uait i gcónaí go mbí tú ag imeacht.
Chuaigh mé isteach go dtí Oifig an Árachais Náisiúnta tráthnóna ag iarraidh leabhar ciondála, cárta aitheantais agus cárta árachais. Caithfidh na nithe sin uilig a bheith ag chuile dhuine sa tír seo, agus déarfainn gur doiligh duit aon chor a chur díot i nganfhios do na húdaráis. Bhíodar iontach múinte istigh sna hoifigí, ní hé fearacht a leithéidí thiar in Éirinn, agus scaoileadh amach gan moill ar bith mé. Chaith mé seal ag siúl thart ar an mbaile mór, agus b’éigean dom suntas a thabhairt don mhéid a bhí sna daoine a chonaic mé. Cheap mise riamh gur dream an-bheag iad na Sasanaigh, ach is cosúil go bhfuil siad seo uilig an-ard agus gan a dhath cosúlachta orthu go rabhadar gan a sáith le n-ithe le blianta.
Rud eile nach bhféadfá gan é a thabhairt faoi deara, chomh dea-ghléasta is atá siad le hais na ndaoine thiar sa bhaile. Níor casadh oiread is duine amháin orm a raibh éadaí scagacha air ná bróga caite. Tá an t-éadach agus mórán chuile shórt eile i bhfad níos daoire anseo ná thiar in Éirinn, agus tá mé ag ceapadh gur beag ná gurbh fhiú duit dul siar go hÉirinn uair sa bhliain ag ceannach éadaí. Tháinig an-dúil agam i nglac milseán, ach níor fhéad mé iad a cheannach cheal cúpón. Chuaigh mé isteach i gceann de na stórais mhóra gur ól mé braon tae ann. Chaith mé i bhfad ag smaoineamh ar mo chomrádaithe san Arm: Mac an Bháird, Colm a tSeaimpín, Mac Mhicil Saile, is iad sin uilig. Tá siad uilig sa tír seo anois, dá mbeadh a fhios ag duine cá rachadh sé á n-iarraidh.
Amárach Lá Fhéile Pádraig agus tá an-chaint anseo ar an bhFéile i measc na nÉireannach.
6
MAIDIN Dé Domhnaigh b’éigean dom a bheith i mo shuí an-mhoch leis an gcéad Aifreann a fháil, mar go mbeinn ar dualgas go dtí a haon a chlog. Sin é an rud is measa faoin áit seo, go gcaithfidh tú uaireanta briste mar sin a oibriú ann. Bhí mé saor óna haon go dtí a cúig agus chaith mé an tráthnóna ag scríobh litreacha abhaile.
Is measa ná Túr Bhabel an áit seo lena bhfuil de theangacha éagsúla á labhairt ann. Tá Iodáilis, Úcráinis, Gearmáinis agus Liotuáinis le cloisteáil ar chuile thaobh, ach mó léan, níl aon fhocal den Ghaeilge. Caithfidh mé cúpla focal di a mhúineadh don diabhal fiáin sin, Nioclás. Go deimhin níl sé achar ar bith ó d’fhág sé an scoil; mar sin ba cheart nach mbeadh sé ró-dheacair é a chur á labhairt. Ní bheadh sé san áit seo chor ar bith marach go bhfuil a dheirfiúr ina siúr san ospidéal, agus thug sí anall as Éirinn é le nach mbrisfeadh an scaibhtéirín croí a mháthar amach is amach. Tá feirm sa bhaile acu, ach ó cailleadh an t-athair níorbh fhéidir an buachaill a smachtú chor ar bith. Tá sé le seoladh amach go Nua-Shéalainn chomh luath agus is féidir, agus faraoir nach amárach é.
Staic dhéanta de bhuachaill é agus tá sé chomh láidir le tarbh agus gan é ocht mbliana déag fós. Bímse cráite aige, mar níl aon fhear eile ag obair anseo nach D. P. nó Sasanach é, agus tá gráin ag Nioclás ar chaon dream acu sin. Feictear dó go bhfuil sé thar a bheith dilis d'Éirinn, agus ceapann sé nach bhfuil caoi ar bith is fearr leis an dílseacht sin a chur in iúl ná bheith ag troid leis na Sasanaigh agus na ‘coimhthígh’. Tháinig a dheirfiúr ansin ar maidin gur iarr sí orm bheith i mo chomrádaí ag Nioclás, mar gur mheas sí go gcuirfinn ar bhealach a leasa é. Is é is móide go mór go gcuirfidh mé ina shuí ar a thóin ar an urlár é mura dtuga sé beagán suaimhnis dom.
Ach le filleadh ar cheist na dteangacha, is iontach go deo an greim atá ag na coimhthígh seo ar theangacha. Níl dream ar bith acu (cés moite de na hlodáiligh) nach bhfuil in ann ar a laghad ceithre cinn de theangacha a labhairt. Cuirim i gcás, tá a bhfuil de Úcránaigh anseo in ann Gearmáinis, Polainnis, agus beagán Liotuáinise a labhairt, agus is é do na Gearmánaigh agus do na Polannaigh. Maidir le muintir na hlodáile, agus tá suas le leathscór acu anseo, níl acu ach a dteanga féin, ach tá mé ag ceapadh nár chorraigh siad amach as a dtír ar nós na ndaoine eile a luaigh mé. As ceantar Napoli uilig iad ach aon bhean amháin, agus is iontach na ceoltóirí iad. Mhairfidís ag amhránaíocht, agus tá beocht agus brí iontu nach bhfuil in aon dream eile anseo.
An t-aon bhean amháin as an taobh ó thuaidh den Iodáil atá anseo, níl meas madra aici ar na hlodáiligh eile, agus deireann sí go mbíonn siad salach agus leisciúil ag baile. Níl sé sin le rá fúthu anseo ar chuma ar bith, agus is dream aerach suáilceach iad. Mar chailíní aimsire atá siad sin uilig fostaithe anseo, de bharr a laghad Béarla atá acu. Tá riar de na coimhthígh eile ag obair mar ghiollaí otharlainne, nó mar bhanaltraí cúnta, agus is ag na Sasanaigh agus ag na hÉireannaigh atá na poist is airde. Mar shampla, is Sasanach de bhunadh Éireannach an mátrún anseo, is Éireannach í an leas-mhátrún agus is Éireannaigh bordáil ar a leath de na siúracha.
Bhí luach an damhsa sa Chlub Gaelach (ocht bpingin déag) fanta agam ón lá inné, agus bhuail mé síos ann i bhfoisceacht uair dá dheireadh. Bhí tiomsú ban breá istigh ann, agus cé chasfaí dom ach mo sheanchara, Stiofán ó Tuathail (Stiofán Dáirb) as an Spidéal. Chaith muid leathuair an chloig cinnte ag cur síos ar an Spidéal agus ar na céilithe breátha a bhíodh ann nuair a bhí muid ag tarraingt ann fadó. Bhí beirt éigin ag spochadh as a chéile istigh sa halla i gcaitheamh na hoíche, agus nuair a bhí an damhsa thart d’iarr siad ar an sagart na miotóga a thabhairt dóibh agus bheith mar mholtóir orthu. Nuair a bhí na mná uilig gafa amach dúnadh na doirse agus bhailigh muid uilig thart go bhfeiceadh muid an troid. Chaith siad leathuair an chloig ag sciorradh is ag titim is ag coraíocht le chéile, agus gan aon duine acu ag déanamh a dhath dochair don fhear eile, nó gurbh éigean don sagart iad a chur abhaile i dtigh diabhail as ar deireadh.
“Fighters,” ar seisean agus déistean air, “sure you'd beat them with your cap!”
Ach deir siad liom gurb iomaí troid mhaith chrua a bhíos istigh ansin acu faoi chúram an tsagairt. Séard a chreideas an tAthair Ó Gealbháin gur fearr dóibh cibé aighneas atá eatarthu a shocrú sa Chlub ná bheith ag troid amuigh ar an tsráid, áit a mbeadh siad ag tabhairt drochshampla do na Págánaigh. Tháinig Stiofán píosa den bhealach abhaile liom agus chaith muid i bhfad ag caint sul má scar muid. Bhí iontas air faoi mé bheith ag obair san ospidéal agus thug sé comhairle dom teacht amach as, mar go bhfaighinn a oiread pá ag obair in éindigh leis féin, ag náibhíocht. Brath ar é a dhéanamh, dar m’anam!
9
Is beag an dochar dóibh bheith ag íoc an dá phunt coróin anseo, maise. Baintear as do chraiceann go maith é. Dar ndóigh, b’annamh leis an gCorcaíoch aon cheo a scaoileadh uaidh go bog. Ag athlíonadh trinse a bhí Maidhc Ned is mé féin i gcaitheamh an lae agus, go deimhin, níor chuir muid aon am amú ag díriú na ndromanna. Tá rúd amháin ar chuma ar bith, níl aon Sasanach i ngar dúinn ach ár muintir féin ar fad. As Ros Muc agus as an gCeathrú Rua formhór mór na leads seo agus níl thar triúr Béarlóirí ina measc, agus is Laitveach duine acu sin. Ba gheall leis na seanlaethanta arís é, nuair a bhí mé sa Chéad Chath, lena raibh de Ghaeilge ar siúl ar chaon taobh dínn. Is diabhlaí na fir atá ag obair ar an job seo, iad chomh láidir le capaill; ach is cosúil gur leads lácha uilig iad. Tá seanaithne ar chuid acu againn.
Ar an mbóthar mór atá muid faoi láthair, ach téann líne na bpíopaí isteach trí gharraithe is trí fheirmeacha freisin. Ní san áit chéanna a bheifeá ar an obair seo aon dá lá, de réir mar a chuala muid. B’fhéidir go mbeifeá anseo inniu agus amárach go mbeifeá na mílte as seo de réir mar a bheadh fonn ar Pháidín tú a athrú timpeall, nó mar a bheadh gá leis. Ní mórán ar bith adúirt sé inniu linn, ach b’fhacthas dom cúpla uair go raibh sé do mo mheas agus é ag breathnú amach faoi speic a chaipín orm. Féadfaidh sé. Níl mé in ann dul thar mo dhícheall.
Is beag nár thit mé i lagachair ag gáirí faoi sheanphinsire as Corcaigh a bhí ag obair in éindigh linn ag athlíonadh an trinse. An diabhal bocht, bhí lúcháir an domhain air faoi bheith in aice le fear a bhí sásta Bearla a labhairt – bhí sé cráite ag an nGaeilge ó tháinig sé ar an job seo. Ba é an fearín ba chaintí dá bhfaca mé riamh é, cés móite de chuid de na boic sin a bhíos de shíor ag cur díobh thíos i Hyde Park. Ach na ráite barrúla a bhí aige! Cér chás é ach bhí sé lán dáiríre faoi gach ar dhúirt sé. Ní raibh tada ag cur as dó ach an méid Éireannach a bhí ag cailleadh a gcreidimh sa tír seo. Bhí iníon a dheirféar féin nach raibh ag dul ar aon bhealach fónta thíos i Londain, má b’fhíor dó:
“Yerra boy I calls on her there lately to remind her of her obligations and she only laughed at me. Coming out of the bat, she was. ‘There you stand', sez I, ‘with your hair half wet, washin’ and battin’ away from the rites of the Church’”. Níl a fhios agam ar cheap sé go raibh dlúthcheangal éigin idir glaine coirp agus tréigean creidimh!
Bhí an chaint ag teacht ina rabhartaí uaidh ar feadh an lae uilig, agus ba bheag an mhoill a bhí ar Pháidín an Táilliúra a thabhairt faoi deara go mbíodh sé ag coinneáil na bhfear díomhaoin. Tá faitíos orm gur gearr an réim a bheas ag an bhfear bocht anseo. Faoi dheireadh dhíbir Páidín an bheirt againn síos an pháirc, i bhfad ón gcuid eile. Bhí ár sáith le déanamh thíos ansin againn, ag doimhniú trinse, ach ní shásódh an diabhal mo dhuine ach bheith ina luí anuas ar chois na sluaiste agus é ag síorchaint ar chuile rud beo.
“Wot do you tink of the English, boy?” ar seisean. Dúirt mé féin nach bhféadfainn ceist den sórt sin a fhreagairt de léim, ach níor thug sé cead dom dul níos doimhne sa scéal.
“Tyrants an' robbers, that’s wot they are, boy. Look at wot Cromwell did back yonder, boy. ‘To hell or to Connickt' sez he, and he drives all our ancestors from their rich lands an’ their castles back into the mountains and boglands an’ that’s why we're all over here to-day working for John Bull”.
Bhraith mé a rá leis go mba fánach an beart é bheith ag cur an mhilleáin faoi dhrochstaid na hÉireann inniu ar rudaí a tharla breis agus trí chéad bliain ó shin, ach scaoil mé leis é mar scéal. Nuair a tháinig an leoraí tráthnóna le muid a thabhairt abhaile, b’shiúd amach Páidín gur thomhais sé an méid a bhí déanta againn. Tá faitíos orm nach mbeidh muid in éindigh le chéile amárach.
Bhuail Maidhc Ned is mé féin chuig an bpictiúr san oíche.
“Diabhail a raibh caill ar bith ar an bpictiúr sin”, arsa Maidhc ag teacht amach dúinn agus é ag cuimilt a bhosa ar a chéile. Cén bhrí ach bhí sé ina chodladh ó chuaigh sé isteach ann!
Bhí muid in amhras ar maidin faoi céard ab fhearr dúinn a dhéanamh, fanacht istigh nó dul amach chuig an obair, óir bhí sé ag gleáradh báistí agus gan aon chosúlacht ligean suas air. Chuaigh muid isteach sa bhaigín sa deireadh (tá an obair breis agus dhá mhíle dhéag amach ón mbaile mór), ach bhí bail an diabhail istigh ansin orainn ag braon anuas. Bhí Réamonn Ó Súileabháin ag déanamh spraoi dúinn mar dhea go mba bhádóirí muid ar an bhfarraige lá stoirme, chaon “Fan a'd a dhiabhail, fan a'd adeirim” aige, agus téarmaí eile a bhíos ag bádóirí Chonamara nach eol domsa tada fúthu. Nuair a shroich muid ceann scríbe bhí Páidín romhainn agus m'fhocal duit nach aon chuma fhónta a bhí air.
“Diabhal a raibh mórán graithe agaibh amach ar maidin, a leads”, ar seisean. Dúirt duine éigin go mb’fhéidir go nglanfadh sé suas ar ball.
“Bhuel, déanaigí bhur rogha rud,” ar seisean ansin, “ach má thosaíonn sibh caithfidh sibh é shtickeáil amach go tráthnóna, cuma céard a dhéanfas an aimsir”.
Bhí muid idir dhá comhairle ansin. Níor mhaith le fear ar bith againn go bhfliuchfaí é, ach san am céanna bhí drogall orainn pá an lae a chailleadh (níl am fliuch ar bith ar an job seo). Shocraigh muid tabhairt faoi sa deireadh, agus b’shiúd linn ag baint is ag cartadh is ag réiteach áit do phíopaí. Nuair a tháinig am bricfeasta ní raibh oiread is snáth tirim ar aon duine againn agus bhí muid cantalach dá réir.
Is é an chaoi a dtéann muid isteach go baile Towcester faoi choinne an tae ar an job seo, mar go bhfuil na leads chomh scaipthe timpeall gurb é sin an socrú is feiliúnaí dúinn. Ní túisce a bhí an tae ólta againn agus muid ag aireachtáil roinnt sibhialta ná neartaigh ar an mbáisteach arís. Ba ghearr gur tháinig Páidin dár n-iarraidh amach, ach bhí sé fánach aige an babhta seo mar nach gcorródh aon fhear amach as. D’fhág sin sách corraithe é, nach nuair a d’iarr mórán chuile fhear againn sub air bhí sé oibrithe ceart. Fuair muid uaidh é ar chuma ar bith, an méid againn a bhí á iarraidh, agus ó bhí sé a deich bailithe an tráth sin chuaigh muid amach as an gcaife agus isteach sa teach ósta, lán an tí againn.
Bhí na Súileabhánaigh, na Griallaiseacha, Colm an Táilliúra, Pádraig Breathnach, Maidhc Ned is mé féin ann, agus mura raibh ‘time’ againn ní lá go maidin é. Nuair a tháinig am dúnadh rug muid linn leathdhosaen buidéal an duine agus bhuail muid suas tigh Mháirtín Uí Chonaire. Cliamhain do Chlainn Sheáin é Máirtín agus bhí an-fháilte ag a bhean, Máire, romhainn. Bhain mé féin an-taitneamh as an gcuid sin den lá – lán an tí againn is gan focal Béarla á labhairt ag aon fhear ach Gaeilge bhinn Chonamara. Tháinig cumha orm nuair amháin nuair a smaoinigh mé ar na laethanta a bhíodh fadó againn thiar i nGaillimh. Dúradh an-chuid amhrán: ‘Fill, a Ruain Ó’, ‘Nach é mo léan géar gan mé i mo lachóigín bhán’, ‘Rise up, gallant Sweeney’, agus níl a fhios agam cé mhéad eile, agus nuair a tháinig Barney tráthnóna leis an bhaigín le muid a thabhairt abhaile bhí obair mhór air dár mealladh amach as tigh Mháirtín.
11
THOSAIGH Tomás Ó hOibicín anseo ar maidin agus ba mhór ab fhiú dom a leithéid a bheith ag obair liom. Bhí muid thuas in uachtar ag deisiú agus ag líonadh poill i mballa an túir agus níor fhéad muid muid féin a théamh leis an obair sin, ach choinnigh Tomás an t-anam ionamsa lena raibh de ráite barrúla aige agus scéalta faoi na daoine thiar i gCor na Móna.
Bhí leadín Bhaile Átha Cliath ag obair thíos fúinn ar an scafall, agus faoi cheann scaithimh thosaigh sé ag tabhairt suntais do Thomás agus mise a bheith ag labhairt Gaeilge.
“Are yous two speakin’ Irish?” ar seisean agus iontas air. Dúirt muid go raibh. Ansin:
“Listen lads,” arsa mo dhuine, “there’s a couple of foreigners up here jabberin' away in some strange lingo.” Bhí brath ag Tomás léim anuas mar a raibh an boc agus tosú ag gabháil air, ach dúirt mé leis gan bacadh leis. Ní bheadh ann ach cur amú aimsire, mar ní fhéadfá tada a dhéanamh lena leithéid sin. Bhaist Reg Manley Chang agus Wong ar an mbeirt againn in am dinnéir, ach ní raibh aon dochar ansin, ach spraoi.
Chuaigh muid ag concréidiú tar éis an dinnéir agus is gearr an mhoill a bhí orainn ag éirí te.
13
Sheas mé scaitheamh, tráthnóna inniu, ar uachtar an túir uisce agus mé ag breathnú ar an spéir dhearg san iarthar. Go tobann bhuail taom uaignis mé i ndiaidh an bhaile. Smaoinigh mé ar Ghaillimh agus ar Loch Coirib tráthnóna samhraidh, agus ar chomh deas fionnuar is a bhíodh sé faoi scáth an tseanchaisleáin i Mionloch. Shamhlaigh mé ansin Bóthar na Trá lá breá gréine, agus b’fhacthas dom gur chuala mé gleo na bpáistí ag súgradh sa ghaineamh agus an torann caointeach a bhíos ag bus Chonamara ag dul siar is í luchtaithe le daoine. Bhí sé mar thiocfadh mearbhall orm, mé i mo sheasamh ansin is gan aird agam ar thada i mo thimpeall ach ag smaoineamh siar. Nuair a ghlaoigh Tomás orm faoi dheireadh, á rá liom go raibh sé in am dúinn críochnú, bhí mé chomh bréan de mo shaol is a d'fhéadfadh aon fhear a bheith.
Chuaigh mé chuig an bpictiúr sa Choliseum, agus bhí sé do mo mharú nuair nár fhéad mé dul amach in éindigh leis na leads ag ól; ach b’éigean dom aire a thabhairt do na pinginí. Bhí an phictiúrlann lán de ghasúir, iad ag rith timpeall is ag déanamh gleo is ag súgradh le chéile i gcaitheamh an ama nó gurbh éigean dom éirí as bheith ag iarraidh aon mheabhair a bhaint as an rud a bhí ar bun. Na créatúir, tá a gcuid pléisiúir ag brath ar phá a dtuismitheoirí agus ní bhíonn acu ach an deireadh seachtaine.
Is iontach chomh faillíoch is a bhíos tuismitheoiri ina gclann anseo i Sasana. Nuair a thagas na páistí ón scoil is iondúil nach mbíonn aon duine rompu sa bhaile mar gheall ar go bhfuil an t-athair is an mháthair amuigh ag obair. Bíonn ar na créatúir ruainne le n-ithe a fháil dóibh féin ansin go dtaga an mháthair abhaile. Cén bhrí, ach níl gá ar bith leis an obair seo, marach go santaíonn na daoine rudaí nach bhfuil call ar bith leo, boscaí teilifíse, troscán ‘comhaimseartha’ agus a leithéidí, gan trácht ar an méid a chaitheas siad sa teach ósta.
Tá a shliocht ar na gasúir freisin, mar tá muiríneacha an lucht oibre go minic gan múineadh gan smachtú, ag rith thart go brocach neamh-chíortha. Marach na béilí maithe a thugtar dóibh sna scoileanna is dona a bheidís beathaithe, tá mé ag ceapadh. Locht an-mhór é seo a mhilleas tír mhaith. Séard is ciontach leis, sílim, nach bhfuil na daoine oilte ná cleachta ar an rachmas seo atá acu faoi láthair, agus tá siad ag imeacht craiceáilte le saint agus dúil.
Chuaigh mé ag ól braon tae sa chaife ar mo bhealach abhaile dom. Nuair a bhí mé ag dul isteach sa teach d’airigh mé na leads uilig istigh sa seomra suí agus iad ag baint an-scléip amach dóibh féin tar éis bheith thíos sa teach ósta; ach ďéalaigh mé suas i nganfhios dóibh, mar b’fhearr liom an diabhal ná bheith san áit a bhfuil fir bogtha is mé féin ar mo chéill.
Am început în Secția I în dimineața următoare. Peste hainele mele trebuia să port un halat alb și mă simțeam ridicol în chestia aia. Secția era destinată copiilor și toți erau destul de politicoși, bieții de ei. Împreună cu mine era o asistentă drăguță, lituaniană, dar care vorbea bine engleză. Poate o să-mi placă puțin locul ăsta, nu știu, dar mă îndoiesc. E ca naiba rău să lucrezi cu femeile.
Am fost desemnat “șef la frecat podele”, (după cum zicea Paddy Ryan în Renmore[1]) și în doi timpi și trei mișcări podeaua strălucea ca nouă. Femeile păreau oarecum surprinse văzând cât sunt de priceput. Habar n-aveau ele că prestasem aceeași muncă în armată[2]. Majoritatea fetelor de aici sunt irlandeze, însă foarte puțin galice – cel puțin majoritatea văzută de mine. Doamne-ajută-le pe femeile acelea din Conemara[3]! Nu-ți lua prea mult să le cunoști, la un dans sau o chermeză; însă în gașca asta de irlandezi mă simt mai străin decât printre străini.
Am scris o scrisoare bătrânei de acasă apoi am ieșit cu Tommy Power din Waterford[4], un băiat care lucrează aici. Am mers la Royal Oak[5] (toate barurile au un nume al lor, deosebit) și am băut câteva halbe. O sticlă de Guinness[6] costă un penny sau doi (în comparație cu 7 penny cât costă acasă) și are un gust amărui plăcut. Nu auzi pe la ăștia vorbindu-se de bere porter[7] la halbă, însă irlandezii beau multă bere stout[8] și mild[9]- un amestec dulceag pe care-l aseamănă ei cu berea porter.
Aerul e foarte sănătos prin părțile astea. Iar asistenta care lucrează cu mine e o femeie adorabilă. Mi-am petrecut cam toată ziua pălăvrăgind cu ea, despre limba vorbită de ea, despre cea vorbită de mine și despre cât de asemănătoare erau multe dintre cuvintele noastre.
Din păcate, din ce am observat până acum, fetele irlandeze nu-s nici pe departe “străine” aici, cel puțin nu în comportament, maniere și alte aspecte de genul ăsta. Râsul lor enervant te zgârie pe urechi la cantină și folosesc cu mare lejeritate cele mai revoltătoare expresii englezești, precum: “ai belit-o, prietene!” sau “Isuse!”. Pentru un irlandez e degradant să imite un englez sau altceva. Până la paștele cailor să stau aici și tot nu-mi voi însuși vreuna din expresiile astea dezagreabile.
M-am dus la Liturghie apoi am mers încet spre casă. La naiba cu locul ăsta gol. Urât, rău și cum o mai fi, dar tot mai bine e-n Kilkenny[10]!
Azi mi se făcuse silă de mine însumi, căci mi-am amintit de timpul petrecut în armată, în Renmore. Da, poate că aici câștig destul de bine dar după ce mi se opresc banii pe chirie mai rămân cu vreo patru lire în buzunar. Și, după cum îmi spunea o minte luminată din Waterford, săptămâna asta îmi voi vedea banii pentru doar două zile de muncă, pentru că de obicei te lasă să aștepți o săptămână până te saturi și pleci.
După-amiază m-am dus până la Biroul Național de Asigurări să îmi iau cartela de rații, cartea de identitate și asigurarea. În țara asta toată lumea trebuie să le aibă și aș putea spune că și-un pas dacă faci te află autoritățile. Se purtau extraordinar de frumos la Birou, nu doar drăguț ca în Irlanda, și mi-am terminat treaba acolo destul de repede. Apoi m-am plimbat puțin prin oraș și am rămas surprins de cât sunt oamenii de înalți aici. Mereu am crezut că englezii sunt scunzi dar pare-se că prin locurile astea sunt foarte înalți și nici n-ai crede că multă vreme nici n-au prea avut ce mânca.
Aveam o poftă nebună de niște dulciuri dar nu mi le puteam cumpăra pentru că nu aveam tichete. M-am dus la un magazin din cele mari și mi-am luat un ceai. M-am gândit îndelung la colegii mei din armată: Ward, Campionul Colum și fiul lui Michael Saile – la majoritatea. Acum sunt toți împrăștiați prin țara asta, dar Dumnezeu știe exact pe unde.
Mâine e sărbătoarea de Sf. Patrick[11] și irlandezii discută în vervă despre asta.
6
Duminică dimineață m-am trezit foarte devreme pentru prima Liturghie, întrucât urma să lucrez până la ora 1. Asta e cel mai rău, că trebuie mereu să lucrezi în mai multe schimburi. De la 1 la 5 am fost liber și mi-am petrecut după-amiaza scriind câteva scrisori pentru cei de acasă.
Se vorbesc atâtea limbi aici - mai rău ca în Turnul Babel[12]. Auzi peste tot italiană, ucraineană, germană și lituaniană, dar vai! nicio vorbă în irlandeză. Musai să-l învăț câteva cuvinte pe tartorul de Nicholas; n-a trecut așa mult timp de când a terminat școala deci n-ar trebui să-i fie prea greu să-și amintească. Nici n-ar fi ajuns aici dacă n-ar fi soră-sa asistentă la spital - ea l-a adus din Irlanda, ca să nu-i rupă de tot inima maică-sii. Acasă au o fermă, dar de când le-a murit tatăl, Nicholas a scăpat de sub control. În curând va fi expediat la New York; bine-ar fi chiar mâine!
E un băiat solid și tare ca piatra deși n-are nici 18 ani împliniți. S-a tot ținut de capul meu pentru că toți bărbații cu care lucrăm sunt fie democrați[13] fie englezi iar Nick nu-i suportă defel. El se autoproclamă irlandez autentic de primă clasă și crede că dovada supremă este ciorovăiala lui permanentă cu englezii și străinii. Soră-sa a venit la mine de dimineață ca să mă roage să-l iau sub aripa mea, pentru că aș fi un exemplu bun pentru el. Mai curând o să-l iau de gât dacă nu mă lasă un pic în pace!
Dar ca să mă întorc la chesiunea limbilor, străinii de-aici le înțeleg de minune. Cu excepția italienilor, fiecare grup național știe cam 4 limbi. De exemplu, ucrainenii vorbesc germană, polonă și un pic de lituaniană; germanii și polonezii la fel. Cam zece italieni sunt prin zonă și vorbesc doar italiană dar asta probabil pentru că nu au fost niciodată nevoiți să plece din țara lor ca ceilalți. Toți sunt din Napoli, cu excepția unei femei, și sunt cântăreți desăvârșiți. Trăiesc ca să cânte și sunt vii și viguroși ca nimeni alții.
Femeia asta din nordul Italiei n-are nicio treabă cu ei și spune că în țară sunt murdari și puturoși. Pe-aici nu s-ar zice și mai și formează o gașcă veselă și plină de viață. Lucrează ca menajere tocmai pentru că nu prea știu engleză. O parte din restul străinilor lucrează ca infirmieri la spital, sau ca asistente medicale; englezii și irlandezii au cele mai bune slujbe. De exemplu, asistenta șefă este englezoaică de origine irlandeză; asistenta secundă și jumătate din surori sunt irlandeze.
Încă mai aveam restul de bani de ieri, de la Clubul irlandez, 18 penny, așa că m-am dus iar și am ajuns cu o oră înainte de final. Era acolo o gașcă de fete drăguțe; și cu cine altcineva era să mă întâlnesc dacă nu cu prietenul meu Stephen O’Toole, (Steve Darby) din Spiddal[14]. Am petrecut cel puțin o oră și jumătate vorbind despre Spiddal și despre dansurile grozave care se țineau acolo pe vremea noastră. Doi băieți s-au tachinat pe hol toată noaptea și, când s-a terminat cu dansul, l-au rugat pe preot să le dea mănușile de box și să o facă pe arbitrul cu ei. Când toate femeile au dispărut, ușile au fost încuiate iar noi ne-am adunat să vedem bătaia. Și-au petrecut jumătate de oră dându-și târcoale, căzând și ridicându-se fără să se rănească, până când preotul i-a făcut pachet și i-a trimis acasă.
“Bătaie, cică”, a zis dezgustat, “bătaie de joc, mai degrabă”.
Și totuși mi s-a spus că multe bătăi zdravene au loc acolo sub auspiciile preotului. Părintele Galvin crede că orice neînțelegere apare între doi bărbați mai bine și-o rezolvă la Club decât în stradă unde ar da norodului exemplu rău. Stephen a mers cu mine o parte din drumul spre casă și am vorbit mult până ne-am despărțit. S-a mirat când a aflat că lucrez la spital și mi-a sugerat să plec de acolo pentru că aș câștiga dublu lucrând cu el ca muncitor. Poate chiar așa am să fac.
9
Nu i-ar durea să plătească ziua de muncă cu două lire. Ar câștiga bine-mersi de pe urma ta. Și zău ! că de muncă este, nu glumă. Mike Ned și cu mine ne-am petrecut toată ziua în șanțuri , și nu prea am avut timp de meditat. Să știți, totuși, că nu e nici picior de englez pe lângă noi, toți sunt de-ai noștri. Majoritatea băieților sunt din Rosmuc și Carraroe[15], și doar vreo trei din gașca noastră vorbesc engleza, dintre care unul este leton. Ca pe vremuri, când eram în batalionul 1 și nu auzeai altceva decât irlandeză peste tot. Bărbații sunt duri și muncesc din greu, dar sunt băieți de treabă. Pe unii dintre ei îi știu de mai demult.
Acum suntem în drumul principal dar conducta trece și prin grădini și ferme. Am auzit că n-o să lucrăm nici două zile la rând în același loc. Azi puteai fi aici iar mâine la kilometri distanță, depindea de cum i se cășuna lui Pat să te pună – sau de cum era efectiv nevoie. Azi n-a prea vorbit cu noi dar uneori mi se pare că mă măsoară cu privirea de sub cozorocul chipiului. Ei bine, n-are decât! Cum sunt, sunt și basta.
M-am prăpădit de râs văzându-l pe colegu’ din Cork[16] care lucra cu noi la umplerea șanțurilor. Bietul de el, s-a bucurat teribil să poată vorbi engleza cu cineva – cu irlandeza n-avusese deloc succes de când a început să lucreze aici. Era unul dintre cei mai vorbăreți dintre bărbații pe care i-am cunoscut – pe lângă cei câțiva care stau cu mâna întinsă în Hyde Park Corner[17]. Și ce discurs dubios mi-a ținut! Culmea e că a crezut fiecare cuvințel pe care l-a zis. Puține lucruri îl supărau mai tare ca irlandezii de-aici care-și pierdeau credința. Fiica lui frate-su era în Londra, dacă povestea lui era adevărată:
„Iaca, băiete. Am sunat-o de curând să-i amintesc ce îndatoriri are și ea a râs de mine. Tocmai ieșea din baie. “Uite la tine”, zic eu, “spălată, cu părul ud, umblând de colo-colo, lepădându-te de cele sfinte”. Ce legătură era între un corp dușat și cele sfinte ...numai el știa!
A vorbit întruna toată ziua și, la sfârșit, Pat Croitorul și-a dat imediat seama că ținea oamenii din treabă. Mi-e teamă că va zbura repede de pe jobul ăsta. În sfârșit, Pat ne-a trimis pe amândoi la capătul terenului, foarte departe de ceilalți muncitori. Aveam o grămadă de treabă acolo cu săpatul șanțului, dar trântorul ăsta nu făcea altceva decât să stea sprijinit în lopata lui și să turuie vrute și nevrute.
“Ce părere ai despre englezi, băiete?”, a întrebat. I-am spus că nu i-aș putea răspunde la întrebarea asta așa, din senin, dar nu m-a lăsat să termin ce voiam să zic.
“Niște tirani și niște hoți, asta sunt, băiete. Ia ce-a făcut Cromwell[18] acolo, băiete.” “La naiba”, a zis, „ne-a alungat strămoșii de pe domeniile și din conacele lor și i-a trimis prin munți și mocirle și de aia suntem noi aici, acum, și salahorim pentru John Bull[19].
Voiam să-i zic că e o prostie să judece Irlanda de azi[20] prin prisma lucrurilor întâmplate acum 300 de ani, dar am lăsat-o ca el. Seara, când a venit camionul să ne ducă înapoi acasă, apare Pat ca să vadă ce-am făcut. Mă tem că mâine nu vom mai lucra împreună.
Mike Ned și cu mine am mers la film în seara asta.
„N-a avut nicio noimă filmul ăsta”, a spus, frecându-și mâinile în timp ce ieșeam. Culmea e că în timpul filmului a dormit dus.
Eram nehotărâți în dimineața asta – nu știam dacă să stăm acasă sau să mergem la muncă – pentru că afară turna cu găleata și nu părea c-o să se oprească. Ne-am suit până la urmă în camion (lucrarea e cam la 20 de km de oraș dar ploaia ne făcea ciuciulete până acolo). Ray O’Sullivan ne lua la mișto, comparându-ne cu niște navigatori pe furtună, hohotind când și când : “Rezistă, băiete, rezistă îți zic!”, și alte vorbe asemenea, de-ale barcagiilor din Conemara, de care habar n-aveam. Când am ajuns la capătul drumului, Pat ne aștepta și nu părea deloc în toane bune.
„N-avea niciun rost să veniți azi, băieți”. „Cineva a zis că s-ar putea să se îndrepte vremea.”
„Ei bine, faceți cum credeți”, a zis, “dar, ploaie-neploaie, dacă vă apucați de treabă vă țineți de ea până la finalul zilei.”
Rău ne-am mai gândit să nu stăm acasă în loc să ne udăm fleașcă dar măcar nu pierdeam banii pe ziua de muncă (fără primă de ploaie). Până la urmă am hotărât să lucrăm, așa că am început să săpăm, să degajăm pământul și să pregătim șanțul pentru țevi. Până la prânz eram toți uzi leorcă și prin urmare foarte prost dispuși.
După treaba asta mergem cu toții în Towcester[21] să bem un ceai ; suntem cu toții așa de dispersați încât așa e cel mai bine pentru noi. Nici n-am luat bine două guri de ceai, simțindu-ne deja mai în apele noastre, că ploaia a și început iar o răpăială zdravănă. În scurt timp a apărut Pat să ne ia de acolo, dar nimeni nu s-a clintit. Asta l-a cam enervat dar când toți i-am zis să ia o “pauză” s-a înfuriat de-a binelea. Totuși, unii dintre noi am reușit să-l înduplecăm până la urmă, și, pentru că era deja trecut de ora zece, majoritatea am plecat de la cafenea și ne-am dus la bar, unul câte unul.
Cei din familia Sullivan și Greallishes, Colm Croitorul, Paddy Walsh, Mike Ned și cu mine eram toți acolo și aveam tot timpul din lume la dispoziție. Când s-a dat stingerea, am luat fiecare câte șase sticle și ne-am mutat sus în casa lui Martin Connery. Martin e neam cu Sean iar nevastă-sa Maura ne-a oferit o primire călduroasă. Am rămas cu o mare satisfacție din ziua aia – toată casa plină de-alde noi și niciun cuvințel în engleză; doar spuma irlandezilor din Conemara. Am pus multe cântece: ‘Return, O My Darling,’ ‘My grief that I’m not a white duck’, ‘Rise up, gallant Sweeney’[22], și nici nu mai știu câte altele iar când Barney a apărut cu camionul ca să ne ducă acasă nu i-a fost ușor să ne scoată din casa lui Martin.
11
Tom Hopkins a început treaba aici în dimineața asta și e foarte calumea să am pe cineva ca el lângă mine la muncă. Ne aflam undeva sus, reparând găuri în peretele unui turn și ne era cam frig dar Tom mi-a ținut de cald cu vorbele și poveștile lui înțelepte despre oamenii din Cornamona[23].
Tipul din Dublin era sub noi pe schelă și, după un timp, a observat că eu și Tom vorbeam în irlandeză.
“Voi doi vorbiți irlandeză ?” a întrebat mirat. Am zis da. Și apoi:
“ Ascultați, băieți”, zice amicul nostru, „sunt aici doi străini care pălăvrăgesc într-o limbă ciudată.” Tom se pregătea să sară la puștiul ăsta dar l-am convins s-o lase baltă. Ar fi fost o pierdere de vreme să se pună cu unul ca el.
În timpul cinei, Reg Manley ne-a poreclit, pe mine și pe Tom Chang și Wong, dar asta era ceva inofesiv, doar se distra. A trebuit să ne reluăm treaba după cină și imediat ne-am încălzit.
13
În după-amiaza asta am stat un pic în vârful turnului de apă, privind cerul roșu dinspre vest. Mi s-a facut deodată dor de casă. M-am gândit la Galway și la Lough Corrib[24] și la cât de plăcut ar fi într-o seară de vară, la umbra bătrânului Castel Menlo[25]. Mi-a venit în minte și Salthill[26] pe timp de vară și parcă am auzit și glasurile de copii jucându-se la malul apei și hurducăitul autobuzului plin de oameni din Conemara. Gândul îmi hoinărea prin amintirile demult apuse, nu vedeam nimic în jurul meu, doar fizic eram acolo. Când m-a strigat Tom și mi-a spus că era timpul să mergem, eram deja sătul de toate.
Am fost la film la Coloseum[27] și am murit de oftică că n-am putut merge apoi să beau un pahar cu băieții; dar trebuia să țin de bani. Cinematograful era plin dar cu toți copiii ăia care alergau și se jucau pe-acolo mi-era imposibil să urmăresc filmul. Bietele ființe, toată distracția lor depinde de buzunarul părinților și unde mai pui că nu au la dispoziție decât weekend-ul pentru asta.
Incredibil cât de neglijenți sunt părinții aici, în Anglia. De obicei, când copiii se întorc de la școală, nu găsesc pe nimeni acasă pentru că ambii părinți sunt la muncă. Plozii trebuie să îmbuce ceva la repezeală, să le țină de foame până vine mama lor. Culmea e că nici măcar n-au nevoie să muncească atâta, dar râvnesc la luxuri inutile - televizoare și mobilă contemporană și alte asemenea – ca să nu mai zic cât cheltuie prin baruri și bodegi.
Și toate astea îi afectează pe copii; majoritatea copiilor din familiile din clasa muncitoare sunt lipsiți de bune maniere și disciplină și umblă de colo-colo murdari și ciufuliți. Dacă nu ar fi mesele de la școală, cred că ar fi și subnutriți. Mai grav este că întreaga țară are de suferit. Problema e, după părerea mea, că oamenii nu sunt obișnuiți cu banu’ și sunt bolnavi de lăcomie.
M-am oprit pe la cafenea în drum spre casă, pentru un ceai. Când am intrat în casă i-am auzit, în sufragerie, pe băieții întorși de la bar amuzându-se teribil. Dar m-am făcut nevăzut sus pe scări căci nimic nu-mi displace mai mult decât compania unora care-s beți turtă în timp ce eu sunt complet treaz.
[1]Renmore: o suburbie la est de Galway, Irlanda
[2] C.B. în En: « construction batallion” batalion militar desemnat în lucrările de construcții militare. Romanul este unul autobiografic și descrie în mare parte experiența autorului de muncitor irlandez necalificat în domeniul construcțiilor, în Anglia, după ce a servit în Armata Irlandeză până în 1951
[3] Conemara: regiune sălbatică și solitară la vest de Galway, Irlanda.
[4] County Waterford în En: comitatul Waterford din provincia Munster, sud-estul Irlandei; cel mai vechi port din țară
[5] Royal Oak: nume de bar tipic irlandez. Barurile irlandeze au de obicei numele proprietarului, al străzii pe care se află sau al unui simbol caracteristic lui
[6] Guinness: bere neagră irlandeză (dry stout), cea mai renumită bere irlandeză.
[7]Porter: sortiment de bere îndelung fermentată, apărut în Anglia în sec. XVIII. Denumirea vine de la primii consumatori fideli porters (cărăuși stradali sau portuari); de la rețeta originală de porter a pornit și berea Guinness
[8] Stout: sortiment de bere neagră îndelung fermentată
[9] Mild : sortiment de bere blondă, lejeră
[10] Kilkenny: oraș irlandez aflat în comitatul Kilkenny în SE Irlandei, orașul în care autorul a locuit împreună cu familia sa, de la vârsta de 4 ani
[11] Sărbătoarea de Sf. Patrick: în ro. Sf. Patriciu - sărbătoare care are loc pe 17 martie și care îl cinstește pe patronul Irlandei
[12] Turnul Babel: referire în capitolul 11 din Geneză, un turn imens unde Dumnezeu a făcut ca oamenii să vorbească mai multe limbi pentru a nu se mai înțelege între ei
[13] D.P. în En: democratic party: Partidul Democrat
[14] Spiddal: orășel aflat la vest de comitatul Galway, aflat pe malul golfului Galway
[15] Rosmuc și Carraroe: sate din regiunea Conemara, comitatul Galway, Irlanda
[16] Cork: al doilea cel mai mare oraș din Irlanda, provincia Munster, Irlanda
[17] Hyde Park Corner: partea de S-E a Hyde Park, Londra.
[18] Cromwell: Oliver Cromwell, lider militar și politic englez, care a invadat Irlanda în 1649 și după cucerirea ei în 1652 a interzis Catolicismul, a confiscat pământurile catolicilor și le-a dat protestanților scoțieni și englezi
[19] John Bull: personaj satiric, emblematic pentru Anglia, desenat de John Arbuthnot în 1712
[20] Irlanda de azi: Irlanda anilor 1950 când se petrece acțiunea romanului
[21] Towcester: oraș în comitatul Northamptonshire, regiunea East Midlands, Anglia
[22] Cântece tipic irlandeze
[23] Cornamona: oraș din comitatul Galway
[24] Lough Corrib: cel mai mare lac din Irlanda
[25] Castelul Menlo: castel aflat pe malul fluviului Corrib
[26] Salthill: zonă de plajă și agrement estival în orașul Galway
[27] Coloseum: sau London Coliseum/Coliseum Theatre cel mai mare loc de varietăți din Londra, deschis în 1904
THOSAIGH mé ar maidin ag obair in Aireagal I. B’éigean dom culaith bhán a chaitheamh os cionn mo chuid éadaí féin, agus d’airigh mé cinéal pleidhciúil san fheisteas céanna. Páistí uilig atá san Aireagal seo, agus tá siad lách múinte, na díthreabhaigh! Bhí banaltra dheas ag obair istigh san aireagal liom. Liotuánach í, ach tá Béarla maith aici. Níl a fhios agam go fóill an dtaitneoidh an áit seo liom, ach ní móide é. Is é díol an diabhal é bheith ag obair le mná.
Cuireadh mé i mbun an ‘luascán luaí’ (mar a thugadh Peadar Ó Riain air sa Rinn Mhór) agus ba ghearr go raibh an-snas ar an urlár agam. Rinne na mná an oiread iontais díom a bheith chomh maith á oibriú. Is beag a shíl siad gur iomaí lá a chaith mé in éadan an ruda chéanna nuair a bhínn ar C. B. san Arm. Cailíní Éireannacha is mó atá anseo, idir bhanaltraí agus eile, ach ní dream an-Ghaelach iad, an méid díobh a chonaic mise ar chuma ar bith. Céad slán do na cailíní deasa a bhí thiar i gConamara. Ba bheag an mhoill a bheadh ort ag déanamh teanntáis orthu istigh ag ceol nó damhsa; ach maidir leis an dream seo, airím níos coimhthíthí leo ná leis na coimhthígh iad féin.
Scríobh mé litir ghairid abhaile chuig an tseanlady, agus chuaigh mé amach in éindigh le Nioclás Wade as Co. Phort Láirge, lead óg atá ag obair anseo. Chuaigh muid síos sa Royal Oak (tá ainm ar chuile theach ósta anseo, dar ndóigh, gur ól muid cúpla deoch. Scilling is dhá phingin atá ar an mbuidéal Guinness anseo (seacht bpingne sa bhaile) agus tá blas goirt air. Níl caint ar bith ar phionta pórtair anseo, ach ólann na hÉireannaigh piontaí stout and mild, meascán milis a mheasas siad a bheith rud beag cosúil leis an bpionta pórtair.
Tá an t-aer an-fholláin thart anseo.
Níl baol ar bith nach álainn an bhean í siúd, an bhanaltra atá ag obair san áit chéanna liom. Chaith mé píosa mór den lá ag caint léi, ag cur síos ar theangacha is mar seo is mar siúd, agus meas tú nach mar a chéile cuid mhaith focal ina teanga siúd agus sa Ghaeilge.
Tá faitíos orm, ón méid a chonaic mé den áit seo fós, nach bhfuil na cailíní Éireannacha anseo in ann teacht i bhfoisceacht scread asail do na ‘coimhthígh’ maidir le hiompar, béasa agus mar sin. Tá faisiún gránna acu bheith ag sciotaíl gháirí istigh sa bhialann agus tá na seanráite suaracha sin a bhíos ag na Sasanaigh i mbarr a ngoib acu, leithéid “You’ve had it mate,’’ agus “Crikey”. Tá rud éigin suarach i dtaobh an Éireannaigh a bhíos ag déanamh aithrise ar an Sasanach agus ar dhreamanna eile. Feictear dom féin dá mbeinn sa tír seo go Lá Philib an Chleite nach dtógfainn aon bhlas den chanúint ghránna atá ag muintir na háite seo.
Chuaigh mé síos chuig an bPaidrín agus shiúil mé abhaile go mall réidh ina dhiaidh sin. Díleá ar an áit seo, níl tada ann! Is mó go mór atá i gCill Choinnigh, dá dhonacht é.
Bhí mé fíorbhréan díom féin inniu ar feadh tamaill ag smaoineamh ar an saol a bhíodh againn san Arm thiar ar an Rinn Mhór. Cér chás dá mbeadh pá fiúntach le fáil san áit seo, ach ní mórán le cois ceithre ghine a bheas agam nuair a bhainfear luach na dídine as an bpá. Bhí ceannín beag as Port Láirge á rá liom nach mbeidh le fáil agam an tseachtain seo ach pá dhá lá, go gcoinníonn siad seachtain siar uait i gcónaí go mbí tú ag imeacht.
Chuaigh mé isteach go dtí Oifig an Árachais Náisiúnta tráthnóna ag iarraidh leabhar ciondála, cárta aitheantais agus cárta árachais. Caithfidh na nithe sin uilig a bheith ag chuile dhuine sa tír seo, agus déarfainn gur doiligh duit aon chor a chur díot i nganfhios do na húdaráis. Bhíodar iontach múinte istigh sna hoifigí, ní hé fearacht a leithéidí thiar in Éirinn, agus scaoileadh amach gan moill ar bith mé. Chaith mé seal ag siúl thart ar an mbaile mór, agus b’éigean dom suntas a thabhairt don mhéid a bhí sna daoine a chonaic mé. Cheap mise riamh gur dream an-bheag iad na Sasanaigh, ach is cosúil go bhfuil siad seo uilig an-ard agus gan a dhath cosúlachta orthu go rabhadar gan a sáith le n-ithe le blianta.
Rud eile nach bhféadfá gan é a thabhairt faoi deara, chomh dea-ghléasta is atá siad le hais na ndaoine thiar sa bhaile. Níor casadh oiread is duine amháin orm a raibh éadaí scagacha air ná bróga caite. Tá an t-éadach agus mórán chuile shórt eile i bhfad níos daoire anseo ná thiar in Éirinn, agus tá mé ag ceapadh gur beag ná gurbh fhiú duit dul siar go hÉirinn uair sa bhliain ag ceannach éadaí. Tháinig an-dúil agam i nglac milseán, ach níor fhéad mé iad a cheannach cheal cúpón. Chuaigh mé isteach i gceann de na stórais mhóra gur ól mé braon tae ann. Chaith mé i bhfad ag smaoineamh ar mo chomrádaithe san Arm: Mac an Bháird, Colm a tSeaimpín, Mac Mhicil Saile, is iad sin uilig. Tá siad uilig sa tír seo anois, dá mbeadh a fhios ag duine cá rachadh sé á n-iarraidh.
Amárach Lá Fhéile Pádraig agus tá an-chaint anseo ar an bhFéile i measc na nÉireannach.
6
MAIDIN Dé Domhnaigh b’éigean dom a bheith i mo shuí an-mhoch leis an gcéad Aifreann a fháil, mar go mbeinn ar dualgas go dtí a haon a chlog. Sin é an rud is measa faoin áit seo, go gcaithfidh tú uaireanta briste mar sin a oibriú ann. Bhí mé saor óna haon go dtí a cúig agus chaith mé an tráthnóna ag scríobh litreacha abhaile.
Is measa ná Túr Bhabel an áit seo lena bhfuil de theangacha éagsúla á labhairt ann. Tá Iodáilis, Úcráinis, Gearmáinis agus Liotuáinis le cloisteáil ar chuile thaobh, ach mó léan, níl aon fhocal den Ghaeilge. Caithfidh mé cúpla focal di a mhúineadh don diabhal fiáin sin, Nioclás. Go deimhin níl sé achar ar bith ó d’fhág sé an scoil; mar sin ba cheart nach mbeadh sé ró-dheacair é a chur á labhairt. Ní bheadh sé san áit seo chor ar bith marach go bhfuil a dheirfiúr ina siúr san ospidéal, agus thug sí anall as Éirinn é le nach mbrisfeadh an scaibhtéirín croí a mháthar amach is amach. Tá feirm sa bhaile acu, ach ó cailleadh an t-athair níorbh fhéidir an buachaill a smachtú chor ar bith. Tá sé le seoladh amach go Nua-Shéalainn chomh luath agus is féidir, agus faraoir nach amárach é.
Staic dhéanta de bhuachaill é agus tá sé chomh láidir le tarbh agus gan é ocht mbliana déag fós. Bímse cráite aige, mar níl aon fhear eile ag obair anseo nach D. P. nó Sasanach é, agus tá gráin ag Nioclás ar chaon dream acu sin. Feictear dó go bhfuil sé thar a bheith dilis d'Éirinn, agus ceapann sé nach bhfuil caoi ar bith is fearr leis an dílseacht sin a chur in iúl ná bheith ag troid leis na Sasanaigh agus na ‘coimhthígh’. Tháinig a dheirfiúr ansin ar maidin gur iarr sí orm bheith i mo chomrádaí ag Nioclás, mar gur mheas sí go gcuirfinn ar bhealach a leasa é. Is é is móide go mór go gcuirfidh mé ina shuí ar a thóin ar an urlár é mura dtuga sé beagán suaimhnis dom.
Ach le filleadh ar cheist na dteangacha, is iontach go deo an greim atá ag na coimhthígh seo ar theangacha. Níl dream ar bith acu (cés moite de na hlodáiligh) nach bhfuil in ann ar a laghad ceithre cinn de theangacha a labhairt. Cuirim i gcás, tá a bhfuil de Úcránaigh anseo in ann Gearmáinis, Polainnis, agus beagán Liotuáinise a labhairt, agus is é do na Gearmánaigh agus do na Polannaigh. Maidir le muintir na hlodáile, agus tá suas le leathscór acu anseo, níl acu ach a dteanga féin, ach tá mé ag ceapadh nár chorraigh siad amach as a dtír ar nós na ndaoine eile a luaigh mé. As ceantar Napoli uilig iad ach aon bhean amháin, agus is iontach na ceoltóirí iad. Mhairfidís ag amhránaíocht, agus tá beocht agus brí iontu nach bhfuil in aon dream eile anseo.
An t-aon bhean amháin as an taobh ó thuaidh den Iodáil atá anseo, níl meas madra aici ar na hlodáiligh eile, agus deireann sí go mbíonn siad salach agus leisciúil ag baile. Níl sé sin le rá fúthu anseo ar chuma ar bith, agus is dream aerach suáilceach iad. Mar chailíní aimsire atá siad sin uilig fostaithe anseo, de bharr a laghad Béarla atá acu. Tá riar de na coimhthígh eile ag obair mar ghiollaí otharlainne, nó mar bhanaltraí cúnta, agus is ag na Sasanaigh agus ag na hÉireannaigh atá na poist is airde. Mar shampla, is Sasanach de bhunadh Éireannach an mátrún anseo, is Éireannach í an leas-mhátrún agus is Éireannaigh bordáil ar a leath de na siúracha.
Bhí luach an damhsa sa Chlub Gaelach (ocht bpingin déag) fanta agam ón lá inné, agus bhuail mé síos ann i bhfoisceacht uair dá dheireadh. Bhí tiomsú ban breá istigh ann, agus cé chasfaí dom ach mo sheanchara, Stiofán ó Tuathail (Stiofán Dáirb) as an Spidéal. Chaith muid leathuair an chloig cinnte ag cur síos ar an Spidéal agus ar na céilithe breátha a bhíodh ann nuair a bhí muid ag tarraingt ann fadó. Bhí beirt éigin ag spochadh as a chéile istigh sa halla i gcaitheamh na hoíche, agus nuair a bhí an damhsa thart d’iarr siad ar an sagart na miotóga a thabhairt dóibh agus bheith mar mholtóir orthu. Nuair a bhí na mná uilig gafa amach dúnadh na doirse agus bhailigh muid uilig thart go bhfeiceadh muid an troid. Chaith siad leathuair an chloig ag sciorradh is ag titim is ag coraíocht le chéile, agus gan aon duine acu ag déanamh a dhath dochair don fhear eile, nó gurbh éigean don sagart iad a chur abhaile i dtigh diabhail as ar deireadh.
“Fighters,” ar seisean agus déistean air, “sure you'd beat them with your cap!”
Ach deir siad liom gurb iomaí troid mhaith chrua a bhíos istigh ansin acu faoi chúram an tsagairt. Séard a chreideas an tAthair Ó Gealbháin gur fearr dóibh cibé aighneas atá eatarthu a shocrú sa Chlub ná bheith ag troid amuigh ar an tsráid, áit a mbeadh siad ag tabhairt drochshampla do na Págánaigh. Tháinig Stiofán píosa den bhealach abhaile liom agus chaith muid i bhfad ag caint sul má scar muid. Bhí iontas air faoi mé bheith ag obair san ospidéal agus thug sé comhairle dom teacht amach as, mar go bhfaighinn a oiread pá ag obair in éindigh leis féin, ag náibhíocht. Brath ar é a dhéanamh, dar m’anam!
9
Is beag an dochar dóibh bheith ag íoc an dá phunt coróin anseo, maise. Baintear as do chraiceann go maith é. Dar ndóigh, b’annamh leis an gCorcaíoch aon cheo a scaoileadh uaidh go bog. Ag athlíonadh trinse a bhí Maidhc Ned is mé féin i gcaitheamh an lae agus, go deimhin, níor chuir muid aon am amú ag díriú na ndromanna. Tá rúd amháin ar chuma ar bith, níl aon Sasanach i ngar dúinn ach ár muintir féin ar fad. As Ros Muc agus as an gCeathrú Rua formhór mór na leads seo agus níl thar triúr Béarlóirí ina measc, agus is Laitveach duine acu sin. Ba gheall leis na seanlaethanta arís é, nuair a bhí mé sa Chéad Chath, lena raibh de Ghaeilge ar siúl ar chaon taobh dínn. Is diabhlaí na fir atá ag obair ar an job seo, iad chomh láidir le capaill; ach is cosúil gur leads lácha uilig iad. Tá seanaithne ar chuid acu againn.
Ar an mbóthar mór atá muid faoi láthair, ach téann líne na bpíopaí isteach trí gharraithe is trí fheirmeacha freisin. Ní san áit chéanna a bheifeá ar an obair seo aon dá lá, de réir mar a chuala muid. B’fhéidir go mbeifeá anseo inniu agus amárach go mbeifeá na mílte as seo de réir mar a bheadh fonn ar Pháidín tú a athrú timpeall, nó mar a bheadh gá leis. Ní mórán ar bith adúirt sé inniu linn, ach b’fhacthas dom cúpla uair go raibh sé do mo mheas agus é ag breathnú amach faoi speic a chaipín orm. Féadfaidh sé. Níl mé in ann dul thar mo dhícheall.
Is beag nár thit mé i lagachair ag gáirí faoi sheanphinsire as Corcaigh a bhí ag obair in éindigh linn ag athlíonadh an trinse. An diabhal bocht, bhí lúcháir an domhain air faoi bheith in aice le fear a bhí sásta Bearla a labhairt – bhí sé cráite ag an nGaeilge ó tháinig sé ar an job seo. Ba é an fearín ba chaintí dá bhfaca mé riamh é, cés móite de chuid de na boic sin a bhíos de shíor ag cur díobh thíos i Hyde Park. Ach na ráite barrúla a bhí aige! Cér chás é ach bhí sé lán dáiríre faoi gach ar dhúirt sé. Ní raibh tada ag cur as dó ach an méid Éireannach a bhí ag cailleadh a gcreidimh sa tír seo. Bhí iníon a dheirféar féin nach raibh ag dul ar aon bhealach fónta thíos i Londain, má b’fhíor dó:
“Yerra boy I calls on her there lately to remind her of her obligations and she only laughed at me. Coming out of the bat, she was. ‘There you stand', sez I, ‘with your hair half wet, washin’ and battin’ away from the rites of the Church’”. Níl a fhios agam ar cheap sé go raibh dlúthcheangal éigin idir glaine coirp agus tréigean creidimh!
Bhí an chaint ag teacht ina rabhartaí uaidh ar feadh an lae uilig, agus ba bheag an mhoill a bhí ar Pháidín an Táilliúra a thabhairt faoi deara go mbíodh sé ag coinneáil na bhfear díomhaoin. Tá faitíos orm gur gearr an réim a bheas ag an bhfear bocht anseo. Faoi dheireadh dhíbir Páidín an bheirt againn síos an pháirc, i bhfad ón gcuid eile. Bhí ár sáith le déanamh thíos ansin againn, ag doimhniú trinse, ach ní shásódh an diabhal mo dhuine ach bheith ina luí anuas ar chois na sluaiste agus é ag síorchaint ar chuile rud beo.
“Wot do you tink of the English, boy?” ar seisean. Dúirt mé féin nach bhféadfainn ceist den sórt sin a fhreagairt de léim, ach níor thug sé cead dom dul níos doimhne sa scéal.
“Tyrants an' robbers, that’s wot they are, boy. Look at wot Cromwell did back yonder, boy. ‘To hell or to Connickt' sez he, and he drives all our ancestors from their rich lands an’ their castles back into the mountains and boglands an’ that’s why we're all over here to-day working for John Bull”.
Bhraith mé a rá leis go mba fánach an beart é bheith ag cur an mhilleáin faoi dhrochstaid na hÉireann inniu ar rudaí a tharla breis agus trí chéad bliain ó shin, ach scaoil mé leis é mar scéal. Nuair a tháinig an leoraí tráthnóna le muid a thabhairt abhaile, b’shiúd amach Páidín gur thomhais sé an méid a bhí déanta againn. Tá faitíos orm nach mbeidh muid in éindigh le chéile amárach.
Bhuail Maidhc Ned is mé féin chuig an bpictiúr san oíche.
“Diabhail a raibh caill ar bith ar an bpictiúr sin”, arsa Maidhc ag teacht amach dúinn agus é ag cuimilt a bhosa ar a chéile. Cén bhrí ach bhí sé ina chodladh ó chuaigh sé isteach ann!
Bhí muid in amhras ar maidin faoi céard ab fhearr dúinn a dhéanamh, fanacht istigh nó dul amach chuig an obair, óir bhí sé ag gleáradh báistí agus gan aon chosúlacht ligean suas air. Chuaigh muid isteach sa bhaigín sa deireadh (tá an obair breis agus dhá mhíle dhéag amach ón mbaile mór), ach bhí bail an diabhail istigh ansin orainn ag braon anuas. Bhí Réamonn Ó Súileabháin ag déanamh spraoi dúinn mar dhea go mba bhádóirí muid ar an bhfarraige lá stoirme, chaon “Fan a'd a dhiabhail, fan a'd adeirim” aige, agus téarmaí eile a bhíos ag bádóirí Chonamara nach eol domsa tada fúthu. Nuair a shroich muid ceann scríbe bhí Páidín romhainn agus m'fhocal duit nach aon chuma fhónta a bhí air.
“Diabhal a raibh mórán graithe agaibh amach ar maidin, a leads”, ar seisean. Dúirt duine éigin go mb’fhéidir go nglanfadh sé suas ar ball.
“Bhuel, déanaigí bhur rogha rud,” ar seisean ansin, “ach má thosaíonn sibh caithfidh sibh é shtickeáil amach go tráthnóna, cuma céard a dhéanfas an aimsir”.
Bhí muid idir dhá comhairle ansin. Níor mhaith le fear ar bith againn go bhfliuchfaí é, ach san am céanna bhí drogall orainn pá an lae a chailleadh (níl am fliuch ar bith ar an job seo). Shocraigh muid tabhairt faoi sa deireadh, agus b’shiúd linn ag baint is ag cartadh is ag réiteach áit do phíopaí. Nuair a tháinig am bricfeasta ní raibh oiread is snáth tirim ar aon duine againn agus bhí muid cantalach dá réir.
Is é an chaoi a dtéann muid isteach go baile Towcester faoi choinne an tae ar an job seo, mar go bhfuil na leads chomh scaipthe timpeall gurb é sin an socrú is feiliúnaí dúinn. Ní túisce a bhí an tae ólta againn agus muid ag aireachtáil roinnt sibhialta ná neartaigh ar an mbáisteach arís. Ba ghearr gur tháinig Páidin dár n-iarraidh amach, ach bhí sé fánach aige an babhta seo mar nach gcorródh aon fhear amach as. D’fhág sin sách corraithe é, nach nuair a d’iarr mórán chuile fhear againn sub air bhí sé oibrithe ceart. Fuair muid uaidh é ar chuma ar bith, an méid againn a bhí á iarraidh, agus ó bhí sé a deich bailithe an tráth sin chuaigh muid amach as an gcaife agus isteach sa teach ósta, lán an tí againn.
Bhí na Súileabhánaigh, na Griallaiseacha, Colm an Táilliúra, Pádraig Breathnach, Maidhc Ned is mé féin ann, agus mura raibh ‘time’ againn ní lá go maidin é. Nuair a tháinig am dúnadh rug muid linn leathdhosaen buidéal an duine agus bhuail muid suas tigh Mháirtín Uí Chonaire. Cliamhain do Chlainn Sheáin é Máirtín agus bhí an-fháilte ag a bhean, Máire, romhainn. Bhain mé féin an-taitneamh as an gcuid sin den lá – lán an tí againn is gan focal Béarla á labhairt ag aon fhear ach Gaeilge bhinn Chonamara. Tháinig cumha orm nuair amháin nuair a smaoinigh mé ar na laethanta a bhíodh fadó againn thiar i nGaillimh. Dúradh an-chuid amhrán: ‘Fill, a Ruain Ó’, ‘Nach é mo léan géar gan mé i mo lachóigín bhán’, ‘Rise up, gallant Sweeney’, agus níl a fhios agam cé mhéad eile, agus nuair a tháinig Barney tráthnóna leis an bhaigín le muid a thabhairt abhaile bhí obair mhór air dár mealladh amach as tigh Mháirtín.
11
THOSAIGH Tomás Ó hOibicín anseo ar maidin agus ba mhór ab fhiú dom a leithéid a bheith ag obair liom. Bhí muid thuas in uachtar ag deisiú agus ag líonadh poill i mballa an túir agus níor fhéad muid muid féin a théamh leis an obair sin, ach choinnigh Tomás an t-anam ionamsa lena raibh de ráite barrúla aige agus scéalta faoi na daoine thiar i gCor na Móna.
Bhí leadín Bhaile Átha Cliath ag obair thíos fúinn ar an scafall, agus faoi cheann scaithimh thosaigh sé ag tabhairt suntais do Thomás agus mise a bheith ag labhairt Gaeilge.
“Are yous two speakin’ Irish?” ar seisean agus iontas air. Dúirt muid go raibh. Ansin:
“Listen lads,” arsa mo dhuine, “there’s a couple of foreigners up here jabberin' away in some strange lingo.” Bhí brath ag Tomás léim anuas mar a raibh an boc agus tosú ag gabháil air, ach dúirt mé leis gan bacadh leis. Ní bheadh ann ach cur amú aimsire, mar ní fhéadfá tada a dhéanamh lena leithéid sin. Bhaist Reg Manley Chang agus Wong ar an mbeirt againn in am dinnéir, ach ní raibh aon dochar ansin, ach spraoi.
Chuaigh muid ag concréidiú tar éis an dinnéir agus is gearr an mhoill a bhí orainn ag éirí te.
13
Sheas mé scaitheamh, tráthnóna inniu, ar uachtar an túir uisce agus mé ag breathnú ar an spéir dhearg san iarthar. Go tobann bhuail taom uaignis mé i ndiaidh an bhaile. Smaoinigh mé ar Ghaillimh agus ar Loch Coirib tráthnóna samhraidh, agus ar chomh deas fionnuar is a bhíodh sé faoi scáth an tseanchaisleáin i Mionloch. Shamhlaigh mé ansin Bóthar na Trá lá breá gréine, agus b’fhacthas dom gur chuala mé gleo na bpáistí ag súgradh sa ghaineamh agus an torann caointeach a bhíos ag bus Chonamara ag dul siar is í luchtaithe le daoine. Bhí sé mar thiocfadh mearbhall orm, mé i mo sheasamh ansin is gan aird agam ar thada i mo thimpeall ach ag smaoineamh siar. Nuair a ghlaoigh Tomás orm faoi dheireadh, á rá liom go raibh sé in am dúinn críochnú, bhí mé chomh bréan de mo shaol is a d'fhéadfadh aon fhear a bheith.
Chuaigh mé chuig an bpictiúr sa Choliseum, agus bhí sé do mo mharú nuair nár fhéad mé dul amach in éindigh leis na leads ag ól; ach b’éigean dom aire a thabhairt do na pinginí. Bhí an phictiúrlann lán de ghasúir, iad ag rith timpeall is ag déanamh gleo is ag súgradh le chéile i gcaitheamh an ama nó gurbh éigean dom éirí as bheith ag iarraidh aon mheabhair a bhaint as an rud a bhí ar bun. Na créatúir, tá a gcuid pléisiúir ag brath ar phá a dtuismitheoirí agus ní bhíonn acu ach an deireadh seachtaine.
Is iontach chomh faillíoch is a bhíos tuismitheoiri ina gclann anseo i Sasana. Nuair a thagas na páistí ón scoil is iondúil nach mbíonn aon duine rompu sa bhaile mar gheall ar go bhfuil an t-athair is an mháthair amuigh ag obair. Bíonn ar na créatúir ruainne le n-ithe a fháil dóibh féin ansin go dtaga an mháthair abhaile. Cén bhrí, ach níl gá ar bith leis an obair seo, marach go santaíonn na daoine rudaí nach bhfuil call ar bith leo, boscaí teilifíse, troscán ‘comhaimseartha’ agus a leithéidí, gan trácht ar an méid a chaitheas siad sa teach ósta.
Tá a shliocht ar na gasúir freisin, mar tá muiríneacha an lucht oibre go minic gan múineadh gan smachtú, ag rith thart go brocach neamh-chíortha. Marach na béilí maithe a thugtar dóibh sna scoileanna is dona a bheidís beathaithe, tá mé ag ceapadh. Locht an-mhór é seo a mhilleas tír mhaith. Séard is ciontach leis, sílim, nach bhfuil na daoine oilte ná cleachta ar an rachmas seo atá acu faoi láthair, agus tá siad ag imeacht craiceáilte le saint agus dúil.
Chuaigh mé ag ól braon tae sa chaife ar mo bhealach abhaile dom. Nuair a bhí mé ag dul isteach sa teach d’airigh mé na leads uilig istigh sa seomra suí agus iad ag baint an-scléip amach dóibh féin tar éis bheith thíos sa teach ósta; ach ďéalaigh mé suas i nganfhios dóibh, mar b’fhearr liom an diabhal ná bheith san áit a bhfuil fir bogtha is mé féin ar mo chéill.
